“Chiar Primul Ministru a venit astazi si a cumparat o bicicleta din magazin!” zbiara fratele meu in urechea pe care sprijin telefonul mobil.

Entuziasmul lui imi aduce un zambet pe chip. O singura data l-am mai vazut atat de… debordant de fericit. Imi amintesc ca si cum ar fi fost ieri, entuziasmul ce l-am simtit amandoi cand parintii au hotarat ca, in vacanta de vara, sa ne cumpere primele biciclete  de munte, profesionale.

Nu cred ca am sa pot reda bucuria ce ne cuprinsese atunci cand, mandri nevoie-mare, ne plimbam prin cartier cu noile noastre vehicule pe doua roti.

Si, evident, nici agitatia ce ne-a cuprins cand am aflat ca in excursia in care plecam peste fix o saptamana, vom lua cu noi si bicicletele.

Agitatia extrema ce ne cuprinse se rasfransese si asupra parintilor.

Parea ca nimeni in familia noastra nu mai stia unde ii este capul.

De-a valma zburau prin casa… haine, incaltari, valize inchise, deshise si inchise iar… nu mai stiam ce sa selectam din toate dulapurile pentru a lua cu noi in acea vacanta de pomina.

Intr-un final, fiecare a decis ce va cuprinde bagajul personal de-a lungul aventurii ce ne astepta. Al meu cred ca avea cateva tone. Al fratelui meu la fel… ca doar mergeam cu bicicletele la munte!

Evident ca… dupa ce s-au luat cu mainile de par, parintii au trecut la selectarea… selectiei noastre si, intr-un final, au hotarat care era strictul necesar de luat in vacanta.

Patru valize burdusite si patru biciclete stateau tantose in mijlocul casei asteptand sa fie incarcate, peste cateva zile, in Dacia noastra pe patru roti.

Insa, Dacia este Dacie.

Unde sa incapa patru oameni, patru valize si patru biciclete, plus un cort si merinde pentru o saptamana?

Eu si fratele meu ne scarpinam inteligent in crestetele capetelor din dotare 🙂 cand, tatal nostru a venit cu ideea salvatoare.

“Ne trebuie o remorca!”.

In trei zile aveam remorca instalata. Evident, prinsa bine cu un carlig de remorcare cum ii sta bine oricarei remorci ce se respecta.

Dar…

Stupoare iar!

Aveam o Dacie, eram patru oameni ce posedau patru valize ce vor fi puse in remorca. Si, ce te faci cu cele patru biciclete?

Solutia salvatoare vine tot de la tatal nostru. Se pare ca in preajma concediilor, brusc, el devenea cel mai cerebral din familie.

“Vom cumpara un suport de biciclete!” decreta el vijelios, mandru de brilianta idee ce-l pocnise in frunte atat de rapid.

Credeam ca totul se va rezolva cat ai clipi, dar… ai nostri parinti si-au dat seama ca o astfel de achizitie ar fi diminuat bugetul de vacanta prea mult.

Si-ar fi dorit un suport de biciclete cu prindere pe carligul de remorcare dar… ce te faci ca pentru carlig deja cumparasera remorca?

Dupa indelungi discutii si scarpinari tot in crestetele capetelor (doar ca de data aceasta capetele scarpinate se aflau in posesia parintilor), scrasnete din dinti si bombaneli financiare, se fac ai nostri parinti luntre si punte si cumpara un superb si foarte scump, la acea vreme, suport de biciclete cu prindere pe bare transversale.

“Ca doar o data in viata il cumparam” spune tata in timp ce ne arata obiectul cu pricina.

In doua zile ne imbarcam in Dacia noastra pe patru roti.

Carligul de remorcare… verificat… la locul lui.

Remorca… verificata… strasnic prinsa de carlig.

Suportul de biciclete… verificat… bine montat pe capota vehiculului autohton.

Rezervorul de benzina… verificat… plin.

Filtre schimbate, Dacia spalata si lustruita. Placutele de frana verificate. Cauciucuri noi.

Suntem gata de drum!

Si ce mai drum a fost!

Veselia ce ne cuprinsese era imensa. Zburam ca vantul si ca gandul in Dacia noastra draga, precum Fat Frumos pe calul sau naravas, peste mari si tari.

E adevarat ca, plini de adrenalina, noi am “zburat” doar pana in Campulung-Muscel, peste putine campii, dealuri si munti.

Dar, eram la fel de fericiti precum acel Fat din poveste.

Evident ca… si vacanta noastra se presupunea ca va fi de poveste.

Si chiar a fost!

Nimeni in familia noastra nu a uitat-o vreodata.

Am ajuns cu bine.

Am coborat de-a valma din masina, am descarcat bagajele, cortul astepta cuminte sa fie instalat si… in mijlocul naturii, langa raul de munte ce curgea in dreapta noastra…

Intrebarea de poveste a tasnit… intr-un glas… de undeva din spatele chipurilor noastre holbate.

“Unde sunt bicicletele???”

Din acel moment, eu am urat bicicletele. Desi, saracele de ele nu aveau nici o vina. Ne asteptau acasa, la fel de tantose ca si inainte.

Stefan nu stiu daca le-a urat dar, cert este ca, si-a pus in cap sa nu se mai desparta de biciclete, toata viata.

“Mirela ma auzi bine? Chiar primul ministru a cumparat astazi o bicicleta din magazinul meu!” repeta pentru a nu stiu cata oara, fratele meu, in propria-mi ureche pe care inca se sprijina telefonul mobil.

In timp ce eu… ma intreb cuprinsa de melancolie.

“Oare si-o fi luat pentru masina si suport de  bicicleta?”

 

Note:

  • Sursa imagini: Pagina de Facebook a AutoGedal.ro
  • Articolul este scris pentru Spring SuperBlog 2019 – proba 8

 

26 COMENTARII

  1. Doamne Mirela, articolul tău mi-a prins bine luni dimineața (ziua când ceasul sună iar ca nebunul la ora șase 😣). Mi-ai amintit brusc nu doar cum am uitat carnea în congelator însă am luat grătarul dar nenumărate alte “uitări” la plecarea în vacanțe, de am fost de râsul curcilor și al copiilor ! Acum fac listuță : valiza mare, termosul cu cafea, telefoanele, covrigeii de ronțăit pentru nervi că șoferul are 160 km/h….să nu uit să-mi pun indiscutabilii…… 😂 !! Noroc că aveam batistuțele lângă mine că am râs cu lacrimi la povestea ta totuși amară pentru acea vârstă !!
    Și mi-ai amintit că acum niște ani eu și soțul ne-am îndrăgostit iremediabil de muscelele argeșene. Mulțumesc !

    • Aoleu, Elvira!!! Si tu tot la 6??? Credeam ca doar eu sunt anormala. Ma bucur ca mai e cineva langa mine :-))))) Imi amintesc povestea ta cu carnea. Am ras in hohote. Inca rad cand imi amintesc. da’… pe celelalte unde le tii ascunse? Vreau sa le citesc!!! Te pup!

  2. Extraordinar, Mirela! Zâmbesc așa tare că imediat mi se unesc urechile la ceafă, zău! 😅 Și mi-ai amintit de “Furia roșie”, Dacia copilăriei mele. Așa o numeam când pornea și ea la drum ca Făt-frumos 😅
    Mult, mult succes! Excelent articol!

    • Aha! Deci aveai o “furie rosie”! Zau daca mi te inchipui intr-o furie :-)))) Multumesc pentru zambete! Te pup si pe tine, ca mi-esti draga si cu si fara furie 🙂

  3. Ce poveste frumoasă, iar mie îmi umblă mintea la prostii:
    „Când oare aș mai putea fi mândru de șeful guvernului nostru?”

    • Hahaha… chiar ca-ti umbla mintea, Condei 🙂
      Eu nici nu stiu cine-i seful guvernului. Mi-am aruncat tv-ul acum vreo 11 ani si de atunci viata mea e frumoasa 🙂 naturista, neintoxicata.

  4. Foarte frumos articolul 😊 cred că la fiecare articol în parte o să îți spun că îmi place foarte mult modul tău de a scrie. M-ai făcut să zâmbesc! Mult succes în competiție! 😊

LASA UN RASPUNS

Please enter your comment!
Please enter your name here